O floare pentru Eminescu...

Bat clopotele vremii în turla din Moldova

Trezind din amorţire un paznic secular,

Îngenuncheat la capul părintelui cu slova,

Nemuritor, veghează luceafărul hoinar.

Te plânge teiul sacru cu frunza lui uscată,

De sus, priveşte-n lacrimi şi cerul împietrit,

Sfioasă, lumea vine, prinos de judecată,

Lângă mormântu-ţi simplu, de flori acoperit.

Mi-e inima pustie şi-amar mă-ncearcă dorul

Şi timpul aţipeşte pe mal de lac senin,

Comoara ta de rime mai e şi-acum izvorul

Din care-și ia puterea poporul meu latin.

Tu ai slăvit trecutul cu sfântul lui tezaur

Dând fală nemuririi strămoşilor semeţi,

Iar vorba ta-nverzeşte-n pădurile de laur

Slăvind limba română, Poet peste poeţi.

Azi, nici măcar durerea nu mai tresare-n liră, 

Cuvinte otrăvite spre ţarcuri se preling

Şi te întrebi, cum, Doamne, valorile expiră

Când peste şesuri joase secundele se sting?

Coboară iar, Luceafăr al poeziei noastre,

Să dai lumină vieţii din veacul ce s-a scurs,

Doar așezându-ţi trupul în pat de flori albastre

Uitării-i punem capăt prin dreptul la recurs.

Cu mâna tremurândă, îţi pun la cap o floare,

Iar versul e petala ce plânge-n tristul grai...

Că te-au uitat, Mărite, şi cât de mult mă doare

Că năpădiră ierburi prin stelele din Rai!

Adina V.

15.01.2016
©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate