Mă cuprinde-n braţe un cumplit pustiu,
Dănţuieşte-n clipă lacrima tăcerii
Din trecutu-n care vreau şi eu să fiu
Călător ce bate la poarta uitării.
Îmi pun în desagă floarea sângerândă
A iubirii calde pentru ce a fost
Şi pornesc în lume, ca o grea osândă,
Să deschid portiţa unui adăpost.
Ninge peste soartă si ne mai ucide
Ignoranţa lumii umflată pompos
Ce presară zilnic cuvinte acide
Îmbrăcate-n straiul tragic-siropos.
Trec pe la Tagore şi adăst o clipă
În căsuţa-i simplă, cu lutul pe jos,
Unde raţiunea, printre nuferi, strigă
Să priveşti în tine, că eşti luminos.
Mă reped în grabă să ajung pe seară
Să beau cupa vieţii cu gustul amar
În grădina-n care, cu a lui comoară,
Sfideaza pustiul profetul Omar.
Ceaţa-ncet se lasă ca o pâclă vie
Răscolind fantasme în decor obscur
Când îl văd pe Poe ţinând o făclie
Şi păzit de corbul care zboară-n jur.
Freamătă durerea-n floarea de cucută
Când Socrate-apare păşind gânditor,
Platon e la dreapta-i şi cu el discută
Despre-a lumii taină şi de viitor.
Noaptea-i pe sfârşite şi în cer răsună
Clopoţei zburdalnici cu argint de stea
Şi revin acasă purtând o cunună
De perle ascunsă în desaga mea.
Cerul îl pictează zorii în văpaie
Şi miroase-n casă a dor înfrunzit
Când raze răsfiră perlele-n odaie...
Intră şi le-admiră, trecător grăbit!
Iar pe masă-mi şade pâinea de cuvinte
Cu felii de slove, luminate sfânt,
Şi eu, visătorul, înverzind cuminte,
Îmi trec peste harpă palmele de vânt...
Adina V.
05.09.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc tuturor pentru popas.