Sfidez înălțimea
de-un zid coșcovit agățat,
lumea, sub mine,
în spate
își cară iar ziua.
Claxoane, mișcare,
vacarm și lătrat.
Ce liniște este aici!
Atât de aproape e cerul,
(și norii aceia pufoși),
cu unghia-i zgârii seninul,
plămânii respiră nervoși.
De zid m-am lipit și mi-e bine,
îi simt umezeala în pori,
mi-e rece de mine,
mi-e bine de nori.
Sfidez înălțimea,
tu, lume, mă dori.
Coboară!
mă strigă iar lumea
cu glas de claxon citadin,
coboară să-ți duci veșnicia
prin cărciumi sordide,
desfrâu și suspin...
Coboară!
mă strigă iar lumea
mă strigă iar lumea
și glasul răsună străin.
Mi-e bine de cer,
sfidez înălțimea,
mai stau
încă puțin...
Adina V.
20.12.2017
Frumos poem! Felicitări!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Constance! Mă bucur că îți place :)
ȘtergereÎmbrățișări cu drag!