Lăutar sau poet?

Când noaptea-ncet coboară
În clinchet stins de elegii
Îmi iau în sac doar o vioară
Şi plec, învins,  în pribegii.

Mă însoţeşte doar versetul
Păşind tăcut în dreapta mea
Şi-n suflet, neştiut, poetul
Suspină trist, dup-o perdea.

Ce liniste e-n jur şi pace !
Nici greieraşii nu se-aud,
Chiar broasca, ruşinată, tace
Când ies luceferi la păscut.

Ce trist urmez a mea cărare!
Nisipul scârţâie ciudat
Lipindu-mi-se de picioare
Ca timbrul de pe un mandat.

Mă zbat în trecerea zorită
Pe lângă-un codru-ncremenit
Să scap de umbra ruginită
A versului nereuşit.

Un lac neclar apare-n faţă
Ca o chemare, un miraj,
Cu nuferii-nşiraţi pe aţă
Şi fug spre el, plin de curaj.

Vioara surd pocneşte-n spate
Iar corzile tresar ritmat
Cu salturile mele repetate
În goana către lacul cel visat.

Când, ostenit, ajung la mal
Mă-opresc, înţepenit de frică,
Zărind în luciul de cristal
O arătare cum se-nfiripă.

Hidoasa-i mutră de coşmar
Hlizeşte strâmb, privind atent
Cu ochii-i roșii de homar
Cum tremur scurt, inconştient.

Privirea-i fixă mă îngheaţă,
În haos parcă m-a împins
Că simt fiori şi îmi e greaţă
Şi vreau să stau pe iarbă-ntins.

Ce linişte e-n jur şi pace !
Poetul mă priveşte abătut,
Iar luna, stânjenită , tace
Cu tivul la rochiţă descusut!

Cuprins de o revoltă dreaptă,
În clocot dau toţi anii mei,
Iar fiara din genunea neagră
Mă umple brusc de năbădăi.

Turbat, apuc lăuta scorojită,
O-nvârt şi o arunc cu foc
Spre arătarea îngrozită
Ce urlă, dispărând pe loc.

Mi-e frig în hainele udate
De stropii mari şi străvezii
În timp ce, plin de-nsemnătate,
Poetul scrie, vesel, poezii!

Adina V.