ca bobul de rouă ne scurgem încet,
pe frunza zburlită, pe firul de iarbă,
pe trupul cel verde pocnind a lumină...
Nu știm ce putem, nu vrem să mai vrem,
ne pierdem în ziuă, ne-ascundem în noapte,
culegem speranțe mințind că se poate
întregul să fie creat din nimic.
Deschidem o poartă, și-apoi încă una,
privim înainte , în noi, niciodată,
și frunza zburlită, și firul de iarbă,
uscate le ținem, ascunse în palmă.
Mai este o poartă.
Adina V.
5.07.2016
©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate
©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereMultumesc :)
Ștergere”Deschidem o poartă, și-apoi încă una,
RăspundețiȘtergereprivim înainte , în noi-niciodată”
Din păcate,este un mare adevăr!
Mulți dintre noi o fac,
crezând că se pot descoperi
prin sufletele celorlalți,
uitând că ceea ce caută,
e în ei!:)
Frumos gând,Adina!Mulțumim!
Ma bucura empatia ta , draga mea Aurelia :) ...Poarta care mai trebuie deschisa ...e poarta cunoasterii de sine...:) Te imbratisez, cu drag!
ȘtergereSuperb!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru popas :)
Ștergere