În mine, ciocul și-a înfipt iubirea,
acvilă-nveșmântată-n curcubeu,
într-un timpan vibrează amintirea
strămoșului primar Epimeteu.
Te-aș împărți în mii de respirații,
în agonii nescrise-n călimară,
și-această conflagrație a vieții
s-o-nchid într-un poem care să doară.
Să știi și tu o patimă cum poate
să nască un poet sau să-l ucidă,
iubita mea, cu buzele uscate,
absența ta începe să mă-nghită.
Nici să mai strig nu știu ca altădată,
încep un vers și mă opresc rănit,
pe foaia de hârtie, deodată,
văd chipul tău de iarnă viscolit.
Bolnav de febra amintirii tale
te chem, salvează-mi trupul omenesc,
să pot să-nchei acest poem prin care
în osul meu, nebun, să te zidesc.
Adina V.
11.07.2017
Adina V.
11.07.2017
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNu :) Dar mulțumesc!
ȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereEra corect cum scrisesem, pornind de la "conflagrația aceasta" ...
ȘtergereOricum, am modificat puțin.
Mulțumesc!
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereFoarte frumos, iar ultima strofă este cea care mi-a plăcut cel mai mult!
RăspundețiȘtergere