Obrazul mi-l mângâie norii
și-n ochi se-oglindește zenitul.
În tălpile mele, pământul
de ce își înfige cuțitul?
Aripa de vultur furată
despică în două neantul.
De glezne mă prinde pământul
și-ncepe cu ură asaltul.
Privirea se-ndreaptă spre stele,
în brate cuprind începutul.
Sub pasi se revoltă pământul
și-mi smulge din carne tributul.
Adina V.
20. 02. 2018
Superb, Adina dragă!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Camelia :)
RăspundețiȘtergereTe îmbrățișez cu mult drag :)
Frumos!
RăspundețiȘtergereAm citit cu plăcere, obrazul mângâiat de nori
când privirea se îndreptă spre stele strângând în brațe începutul...
O după-amiază frumoasă!
Mulțumesc, Aurelia!
RăspundețiȘtergereMă bucură mult trecerea ta, precum și aprecierea părții pozitive din poezie, asemeni sufletului tău.
Îmbrățișări cu drag! :)
Lupta in interiorul fiintei umane, dintre trupul care trage spre pamant(acolo e patria lui) si spiritul care iubeste zborul spre ceruri.Am intalnit descrierea acestei lupte nu numai in Cap,7 din Epistola catre Romani a Sf.Apostol Pavel,ci si in partea 2 din Concertul 4 pt. pian si orchestra a lui Beethoven.Eu insumi pot confirma existenta permanenta a acestei lupte in fiinta mea,asa cum si tu Adina ,o confirmi -dovada acest poem superb.FELICITARI!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, Alex!
ȘtergereAi sintetizat perfect această luptă pe care în special sufletele visătoare, de ce nu, poetice, o simt mult mai acut.
Cu mare drag, multumesc pentru popas și comentariu!