joi, 20 septembrie 2018

Adina V. - Ozana





Râul Ozana împărțea satul în două.
De o parte, case, de cealaltă, pădure.
Treceam pe ulița pietroasă privind 
spre căsuța aceea tăcută, 
Îl citisem deja pe Creangă.
Mă uitam după o pupăză, 
îl căutam pe Nică prin amintiri.
În capul uliței, străjuia o casă 
cu o curte mare.
Cuptorul ardea cu pălălaie în plină zi.
Pe băncile de lemn, lungi cât ținea gardul,
stăteau femei la clacă 
în timp ce brodau ii.
Paietele și mărgeluțele colorate se înșirau cuminți
în petale de trandafir.
Bundițele albe ca spuma laptelui 
așteptau botezul culorilor. 
Femeile sporovăiau îmbrăcate în straiele populare
atât de vii în lumina soarelui.
Prietena mea, Adriana, era o fetiță răsărită din 
acel sat de munte.
-Adriana, părul tău curge în valuri asemeni Ozanei
și are culoarea amurgului. 
- Tu, o să te învăț să-ți pui părul pe moațe.
Ia o bucată de pânză, rupe-o fâșii,
pune câte una pe o suviță udă și apoi
răsucește pe deget. 
Leagă marginile pânzei si așteaptă până se usucă părul. 
Și așa mi-am încrețit părul negru asemeni pământului 
Moldovei.

În casa bătrănească unde crescuse mama 
dormeam în patul de la peretele 
pe care cobora acoperisul înclinat.
Printr-o fereastră mică mă îmbrăcau zorii în lumină 
și vedeam pădurea unde Gheorghiță, fratele mamei, 
lucra.
La amiază, Maricica, femeia lui, ieșea in pragul casei 
și striga...Gheorghițăăă! 
Din pădure se auzea...Uiiiiuuuu! răspunsul omului ei.
În ceaunul mare, așezat pe pirostrii direct pe iarba din curte,
mămăliga bolborosea auriu. 
Sub el, știuleții de porumb se coceau prinzând o crustă 
de întuneric.
Dădeam fuga la casa unde femeile din sat 
coceau în vatră poale-n brâu. 
Miezul auriu presărat cu stafide, aburea.
Mirosea a cozonac, a copilărie, a poveste.
Pe sărmă, întinse la soare, fuioare de borangic se uscau, 
colorate cu foi de ceapă, fructe de pădure, coji de mere.
-Hai, tu, Adină, la râu, la scăldat, strigau copiii aceia 
ai satului lui Nică.
Pietrele spălate de apele Ozanei 
îmi povesteau de Nică a lui Creangă, 
nepotul învățătorului din sat.

Soarele apunea alene.
Era vremea să ne adunăm în casă.
Bucătăria joasă, cu tavanul înclinat, 
primea vizita lui Marin, băiatul fierarului din sat, 
care intra vesel și întreba...Ce am în buzunare? 
Depărta mâinile ca să îi umblam prin haine 
să găsim pachetul cu cărțile de joc.
Apoi, să te ții! Popa prostu, Tabinet...
Într-un colț, bunica alegea un fuior de lână.
- Adină, hăi, ia vino să vezi cum se face.
Strânge între degete lâna și învârte fusul 
să se înșire pe el firul.
Neam să reușesc. 
Ieșea din degetele mele un fir scămoșat,
cu gâlme mari cât o mărgea.
-N-am văzut în viața mea așa proastă, se supăra 
bunicuța și mă lăsa în plata Domnului.

Pe dealul cuprins de înserare,
parcă dintotdeauna acolo, 
Cetatea Neamțului străjuia tăcută
șoaptele Ozanei.

Adina V.
20.09.2018

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc tuturor pentru popas.

©Adina V. -Copyright - Toate drepturile rezervate