Înspre copilărie nu mă întorc, mi-e greu.
Nu vreau să strâng amarul în aminitiri lăsat,
m-așteaptă-n lacrimi tatăl, crezând că l-am uitat,
un fum este trecutul, cenușa sunt chiar eu.
Din clipele-nsorite când descifram povești
n-a mai rămas nimic, s-au spulberat în vânt,
doar versurile-n care te regăseai plângând
îți sunt acum alături, acolo unde ești.
O cruce învechită, un brad și Dumnezeu,
și scrijelit în piatră catrenul lui Coșbuc...
Acesta ți-e mormântul la care nu ajung
să pot să-mi plâng durerea, să-ți spun cât mi-e greu.
Adina V.
16.01.2018
pentru tatăl meu ...
Deosebit poem!
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru apreciere, doamnă Rodica :)
RăspundețiȘtergereCu mare drag!