Romanță amețită

În ceața-n care-i scufundat orașul,

străpunsă blând de semafoare,

se văd pe drumuri laterale, 

împleticindu-se în mers,

hilare umbre trecătoare,

scheletice, rânjind la porți

și căutând prin buzunare 

mormanul ruginit de chei.

Cu degetele tremurând 

agită sticla și o strâng de gât

sorbind cu buzele uscate 

ultimii stropi, cu greutate...

Se prăbușesc apoi răcnind, 

iar poarta din încheieturi 

scârțâie scurt...și morți de beți

n-aud când miezul nopții bate.

În orchestarea-ntregii parodii

cu bețivani purtând o mască,

se înfiripă ultima speranță

că poate, totuși, morții-aceștia,

cu rictus strâmb, zâmbete sparte,

printr-o minune ne-nțeleasă,

a doua zi se vor trezi 

nepăsători, absenți la toate, 

și vor păși din nou

cu brațele deschise, 

vii.

Adina V.

19.12.2017