Și dintr-odată între noi
se-atrofiase parcă timpul,
distanța crudă ne-a atins
cu palme reci iubirea, chipul.
Te căutam, mă căutai,
plângea în frunze primăvara,
se răzvrătea-n ființa mea
un dor cât toată depărtarea.
Pe struna vechiului hotar
ah, cum mai plânge amintirea,
când tu nu ești, când nu te am,
ce tristă poate fi iubirea.
Atâta farmec risipit,
atâta nepăsare-n noi
a ruginit, iubite, frunza
de când te-aștept să vii-napoi.
Adina V.
2.10.2017
Și mie mi-e dor de primăvară.. N-aș ști s-o îmbrac în frunze de cuvânt, s-o privesc prin livezi de metafore, așa cum faci tu.. Superb!!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, draga mea, pentru vizită și frumoasele tale cuvinte.
ȘtergereEu cred altceva...nu știi cât de frumos poți privi tu :)
Mii de pupicei :)