luni, 2 octombrie 2017

Ne strigă amintirea



Și dintr-odată între noi 
se-atrofiase parcă timpul, 
distanța crudă ne-a atins 
cu palme reci iubirea, chipul. 


Te căutam, mă căutai, 
plângea în frunze primăvara, 
se răzvrătea-n ființa mea 
un dor cât toată depărtarea. 


Pe struna vechiului hotar 
ah, cum mai plânge amintirea, 
când tu nu ești, când nu te am, 
ce tristă poate fi iubirea. 


Atâta farmec risipit, 
atâta nepăsare-n noi 
a ruginit, iubite, frunza 
de când te-aștept să vii-napoi. 

Adina V.

2.10.2017

2 comentarii:

  1. Și mie mi-e dor de primăvară.. N-aș ști s-o îmbrac în frunze de cuvânt, s-o privesc prin livezi de metafore, așa cum faci tu.. Superb!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, draga mea, pentru vizită și frumoasele tale cuvinte.
      Eu cred altceva...nu știi cât de frumos poți privi tu :)
      Mii de pupicei :)

      Ștergere