Mă-mpiedic de o virgulă şi cad.
Mă-ntorc şi-i dau un şut...că doare!
Şi, buimăcit, ca de un camarad
Mă țin de-un semn de exclamare.
De rău ce mi-e...văd numai ghilimele
Şi-s năucit , nu ştiu cine mai sunt,
Dar îmi revin şi la gunoi cu ele
Când antitezele mă fac să cânt.
Mă-mbrac în strai cusut cu atribute
Şi de frumos ce-s mă uimesc şi eu !
Mai pun şi niste voaluri ,fin ţesute
Din sensuri noi ce colorează un clişeu.
Cobor voios pe rime ca pe-o scară
Şi sar când una, două sau chiar trei
Ţinând în pumn , cu încleştare-avară,
Un punct...să îi pocnesc pe farisei.
Deodată simt că zbor şi-apoi iar cad!
De vină-i cratima ce ca o trambulină
M-a aruncat în aer !...Deci o scad
Din coborârea-mi plină de lumină.
Ajuns la capătul de scară , ostenit,
Mă prăbuşesc în semnul de-ntrebare;
Hiperbola îmi răde cu glasul ruginit
Când onomatopee îmi cad din buzunare.
Şi-am decretat,cuprins de indignare
Ca de acum,în drumul meu prin poezie,
Pentru o cât mai dreaptă abordare
Să uit de reguli și ortografie!
Adina V.
6.05.2015
